„Când iubirea devine o iluzie: ce faci când visele se spulberă?”

Nu cu mult timp în urmă, eram convinsă că mi-am găsit sufletul pereche – persoana care mă completa și îmi oferea sentimentul de întregire. Dar, din păcate, m-am înșelat. După o căsnicie eșuată, mi-am promis că, atunci când voi intra într-o nouă relație, voi da tot ce am pentru a crea acea familie la care visam.
În prima mea căsnicie, am simțit adesea că cerșesc atenție, apreciere și momente de intimitate. După ani de încercări și speranțe, am pus brusc capăt relației. Mi-am luat copilul și am plecat. Deși am simțit o durere profundă că îl rup de tatăl său, știam că am făcut alegerea corectă. Nu din egoism, ci din dorința de a-i arăta ce înseamnă iubirea adevărată. Știam că, într-o zi, ar fi realizat că „mami și tati” sunt doar doi oameni care stau împreună de „dragul copilului” și nu din iubire și respect reciproc.
Și așa a început un nou capitol: o nouă relație, o nouă viață… un nou început.
Când credeam că totul se desfășoară exact cum îmi imaginam, că l-am întâlnit pe „alesul” – omul care îmi trimitea flori la birou, îmi făcea mici surprize și, cel mai important, îmi accepta copilul – realitatea s-a dovedit a fi cu totul alta. Visul frumos s-a risipit repede, ca un balon de săpun. Am ajuns, din nou, într-un punct mort de care voiam să fug.
El este focusat pe muncă, pe situația financiară, prioritizând orice altceva în afară de relația noastră, care pare să fie undeva pierdută… pe Marte, poate. În prezent, simt că nu mai exist ca femeie, ca iubită, ci doar ca un partener de cameră – și nici măcar pentru intimitate. Doar pentru discuții formale.
Așa că mă întreb: Unde greșesc? De ce bărbații uită să mai fie bărbați atunci când au o femeie lângă ei?
Ar trebui să mai lupt pentru o scânteie? Să încerc să reaprind focul? Sau să accept realitatea și să merg mai departe, lăsând în urmă o relație care pare să nu mai existe? De fiecare dată când deschid subiectul, el rămâne pasiv, ca și cum ar fi o povară să încercăm să salvăm ceva ce ne-a unit la început. Îmi dau seama că dragostea nu poate fi impusă.
Încă mă întreb… pe ce drum ne-am pierdut? Unde este iubirea?
Poate că uneori trebuie să ne pierdem pentru a ne regăsi adevăratul drum.
Încă nu știu unde mă va duce această călătorie, dar știu că, indiferent de răspunsuri, vreau să trăiesc cu inima deschisă.