Când simți că nu mai poți, mai poți puțin – jurnalul unei mame care învață să trăiască altfel

💉

“Când simți că nu mai poți, mai poți puțin.” E o vorbă tare adevărată, iar acum o simt mai mult ca niciodată. În momentul în care am aflat că fiul meu are diabet de tip 1, am simțit că viața noastră se schimbă radical. După toate zilele petrecute în spital și atâtea informații primite pe care trebuia să le asimilăm rapid, am ajuns, în sfârșit, acasă. Dar “acasă” a devenit începutul unei noi aventuri, un nou capitol, unul în care fiecare pas e atent calculat.

O nouă viață, un nou început

Întoarcerea acasă după diagnostic a fost ca și cum am adus un nou-născut, deși fiul meu nu e deloc la început de drum. Trebuia să o luăm de la zero, să ne reconfigurăm viața și să învățăm totul din nou, împreună. Acum, calculele glicemiilor, ale dozelor de insulină și ale carbohidraților au devenit parte din rutina noastră. Mesele nu mai sunt doar despre “ce să mâncăm astăzi,” ci și despre a găsi echilibrul între carbohidrați lenți și rapizi. Trebuie să fim vigilenți la fiecare pas, să evităm hipoglicemiile, să prevenim hiperglicemiile și să ne adaptăm mereu.

Și da, Dumnezeu dă cele mai grele lupte celor mai buni soldați, iar eu sunt pregătită de luptă, până la final! Aceasta este lupta mea, pentru el, și nimic nu mă poate opri.

Viața de zi cu zi – o provocare fără pauză

Împreună învățăm, iar procesul acesta de învățare continuă e mereu prezent. Pe lângă toate aceste responsabilități, trebuie să fac față și vieții mele. În fiecare zi mă împart între un job de opt ore și ultimul an de master. Programul meu e aglomerat și epuizant, dar știu că trebuie să fiu prezentă în fiecare aspect al vieții mele, pentru el și pentru mine.

În plus, trebuie să mă ocup de drumurile interminabile la primărie, DGASPC, anchete sociale și depunerea dosarelor. Birocrația asta înseamnă zile întregi luate din concediul de odihnă, pentru a sta la nesfârșite cozi și a lua “bonul de rând.” De la ghișeul 9 la ghișeul 10, de la camera 20 la camera 24, și tot așa, un adevărat pelerinaj prin instituții. Scoate acte din mapă, pune acte înapoi, fă dosare online, lasă documente în format fizic, nu uita de originale. Iau copilul cu mine, îl învoiesc de la școală și plecăm : comisie după comisie, anchetă după anchetă.

De la diagnostic au trecut doar două luni, și am ajuns să mă satur de dosare și documente. Și, din păcate, acesta e doar începutul. Toate aceste proceduri trebuie reluate la fiecare doi ani, aceleași cerințe și hârțogăraie, fără niciun progres, diagnosticul copilului nu se va schimba, din nefericire.

De luni până duminică, sunt într-o alertă continuă. Mă trezesc la 5 sau cel târziu la 6 dimineața, mă pregătesc de serviciu, mă ocup de măsurarea glicemiilor între activitățile de dimineață și fug spre birou. După birou, mă îndrept spre cursuri, iar seara ajung acasă în jurul orei 20-21.Abia atunci începe rutina de seară: calculăm cina, facem insulina lentă, pregătim haine pentru a doua zi, băgăm la spălat, călcăm, gătim ceva rapid… și abia mai rămâne timp pentru odihnă.

Încă puțin – pentru el, pentru noi

Adevărul este că dacă înainte mi se părea greu, acum pare aproape imposibil. Dar mă împing mereu să mai merg încă puțin, să mai găsesc o rezervă de energie. Nu spun toate astea pentru a mă plânge; o spun ca să-mi amintesc și mie că, deși mă simt uneori copleșită și neînțeleasă, continui să lupt. Dumnezeu știe cât pot duce, și am încredere că mi-a dat această luptă pentru că pot să o duc.

Când simt că nu mai pot, mai pot puțin. Pentru că el are nevoie de mine, iar eu vreau să fiu acolo pentru el, în fiecare moment.