Diagnostic și Dezamăgire: Cum Am Simțit Indiferența Sistemului Medical ca Mamă

De două zile, viața mea a fost dată complet peste cap. Sunt internată la spitalul Maria Curie alături de fiul meu, recent diagnosticat cu diabet de tip 1. Diagnosticul a venit ca un trăsnet – complet neașteptat și devastator, mai ales că fiul meu nu a avut niciodată probleme grave de sănătate. Într-o clipă, lumea mea s-a prăbușit. Am simțit cum pierd controlul, iar inima mi s-a strâns de frică și durere.

Pentru orice părinte, să afli că copilul tău suferă de o boală cronică este o lovitură imensă. Dar ce a făcut ca experiența noastră să fie și mai dificilă a fost felul în care am fost tratați în spital.

Dincolo de Boală: Indiferența Personalului Medical

Internarea noastră a început într-o vineri, moment în care calvarul nostru nu a fost generat doar de șocul diagnosticului, ci și de atitudinea rece și impersonală a personalului medical. Asistentele par lipsite de empatie și pregătire atunci când vine vorba de a comunica cu părinți și copii care trec printr-o perioadă extrem de dificilă. Nu vorbesc doar pentru mine, ci și pentru celelalte mame cu care am împărtășit experiența.

De la modul în care ni s-au comunicat tratamentele, până la lipsa de empatie și agresivitatea subtilă din tonul lor, am simțit că suntem tratați ca niște simple cazuri, nu ca oameni care au nevoie de sprijin.

Carantina: Restricții fără Explicații

Una dintre cele mai frustrante părți ale acestei experiențe a fost carantina impusă, aparent fără justificare. Nu aveam voie să părăsim salonul, să primim vizite sau să mergem până la parter pentru a cumpăra un suc sau o cafea. Pachetele de la rudele noastre erau preluate de personalul de pază, fără ca noi să fim anunțate în prealabil de aceste măsuri.

Atitudinea Personalului: Între Nepăsare și Aroganță

Ce m-a deranjat cel mai tare a fost faptul că aceste restricții nu păreau să fie aplicate tuturor. Am văzut alte mame coborând pentru a-și cumpăra diverse lucruri sau plimbându-se pe holuri, în timp ce noi, de la Diabetologie, eram izolate. Mă întreb dacă aceste măsuri nu sunt arbitrare și dacă nu ni s-au încălcat anumite drepturi fundamentale. În plus, nici eu, nici fiul meu nu aveam vreo boală contagioasă care să justifice această izolare.

Atitudinea asistentelor a fost constantă, indiferent de tura în care se aflau. Un copil, slăbit după câteva zile de perfuzii, era admonestat pe un ton aspru și lipsit de compasiune: „Ține degetul drept!”. Cum ar putea un copil epuizat să își controleze perfect gesturile?

Noi, mamele, ne-am simțit fără putere în fața acestei indiferențe. Am tăcut, temându-ne că dacă spunem ceva, comportamentul asistentelor față de copiii noștri va deveni și mai ostil.

O Lecție Dureroasă despre Sistemul de Sănătate

Experiența mea nu este doar despre mizeria materială din spitale, ci și despre cea morală. Sistemul medical pare incapabil să își trateze pacienții și familiile acestora cu demnitate și respect. Este dezamăgitor să vezi că cei care ar trebui să fie acolo pentru a te ajuta sunt, de fapt, indiferenți și aroganți.

După 48 de ore de internare, sunt o mamă disperată, copleșită nu doar de diagnosticul fiului meu, ci și de realitatea unui sistem de sănătate care pare complet nepregătit să ofere suportul de care avem nevoie.