”PRINTRE NORI ŞI GÂNDURI”

Nu a fost o simplă drumeție de vară, a fost o ieşire din banal care m-a facut să rătăcesc printre gânduri.  Am realizat că doar acceptând provocările, ne amintim cine suntem cu adevărat.

E sfârșit de vară și e duminică – o zi prea frumoasă și prea caldă ca să stai în casă, așa cum ar spune unii. Pentru mine, însă, era ziua perfectă pentru leneveală și somn dulce. Parcă mă văd deja în pat, cu ronțăieli lângă mine și un film pe fundal…

Dar planurile de acasă nu se potrivesc mereu cu cele din târg. Somnoroasă și fără prea mult chef, răspund la telefon. E ora 8, gândesc în mine: „cine mai are somn la ora asta?”

Una dintre surorile mele mă invită la o plimbare la munte. Cu jumătate de glas, dar cu inima deschisă, accept.

Ajung pentru a nu știu câta oară în Sinaia, dar parcă soarele orbitor și aerul curat mă fac să mă simt ca prima dată. Nerăbdătoare, propun să nu mai pierdem timpul și să pornim în aventură.

Urmează traseul către Platoul Bucegi – o încântare fără margini. Niciun urcuș nu pare greu; gâfâi, dar parcă vrei mai mult. Soarele te orbeste, vântul te apleacă, frigul te pișcă când scapi mănușa, iar tu nu încetezi să zâmbești.

Niciun urcuș nu e prea dificil, nicio priveliște nu e banală, iar coborârile par o joacă veselă. Ești dependent de munte, de acea bucurie pură. Poteca simplă pe care mergi îți este suficientă – nu ai nevoie de provocări mari ca să-ți amintești cine ești.

În jur, oameni dragi. Înăuntru, niciun demon al amiezei. Senin pe afară, senin în suflet.

Munții Bucegi sunt o comoară a drumețiilor, cu trasee ce te poartă pe culmi golașe, drumuri forestiere și tot mai aproape de cer. Pentru a ajunge pe platoul Bucegi, e nevoie de cel puțin un weekend întreg, deoarece traseele sunt de dificultate medie și durează peste 6 ore. Dar satisfacția pe care o aduc aceste aventuri este incomparabilă cu o plimbare scurtă prin pădure.

Noi ne-am oprit la Padina, un loc perfect pentru o pauză binemeritată și pentru a gusta din deliciile locale. Am încercat bulzul cu brânză, pastrama de oaie, pălinca, ceapa roșie și poale-n brâu – toate preparate cu suflet și tradiție. A fost un adevărat ospăț regal, bun de te lingi pe degete!

Pe traseu ne înconjoară mulți oameni, copii care râd cu poftă, iar cerul pare tot mai aproape de noi. După masa copioasă, pornim la drum cu energie și voie bună. Abia aștept să ajungem la destinația finală!

Cu cât urcăm mai sus, cu atât frigul începe să ne piște pielea, dar zâmbetele nu dispar de pe fețe. Continuăm, purtați de bucuria aventurii și farmecul muntelui.

Drumul este anevoios, dar atât de frumos și pitoresc, presărat cu peisaje vibrante ce îți încântă privirea la fiecare pas. Ne apropiem de „Babele” — formațiuni stâncoase cu forme ciudate, care au dat naștere multor legende fascinante. Se spune că aceste sculpturi naturale au fost sanctuare dacice, locuri sacre unde se aduceau jertfe zeilor.

Acest monument, cunoscut și sub numele de „Altarele ciclopice din Caraiman”, era consacrat Pământului și Cerului, Soarelui și Lunii, evocând o legătură profundă între natură și divinitate.

Nu se știe cu certitudine dacă aceste forme impresionante au fost întotdeauna așa sau dacă omul a intervenit în timp, modelându-le în chipul lor de astăzi. Însă dacă îți întorci capul lângă „Babele de piatră”, privirea îți fuge imediat către mărețul „Sfinx” — o altă minune a naturii.

Alături de mine sunt câțiva turiști pe care îi întâlnesc pentru prima dată. Lume multă, așa cum se întâmplă în fiecare weekend pe cel mai vizitat platou din România. Unii au venit cu mașinile, alții au urcat cu telecabina din Bușteni. Pentru toți, priveliștea e aceeași, dar totodată unică.

E imposibil să stai lângă Sfinx și să nu te întrebi cum a apărut acolo, fără să fi fost sculptat de mâna omului.

Rămâi fără răspuns, cu ochii pironiți în soarele blând ce se ascunde jucăuș printre nori.

„Sfinxul” este o impresionantă formațiune stâncoasă, un bloc uriaș de piatră ce se ridică la 2216 metri altitudine, măsurând 8 metri în înălțime și 12 metri în lățime. Numele său provine de la asemănarea izbitoare cu un cap uman. Trăsăturile sale — fața bine proporționată, buzele ferme și bărbia pronunțată — îi conferă o expresie de suveranitate și putere. Formarea sa este atribuită eroziunii eoliene, sculptată în timp de vânt și vreme.

În jurul acestor „nestemate” naturale, „Sfinxul” și „Babele”, s-au țesut numeroase legende. Unele susțin că sunt creații ale naturii, altele că ar fi lucrări ale omului. Există chiar mărturii care vorbesc despre energiile pozitive emanate de aceste pietre, ce ar fi protejat țara de invadatori. Iar teoriile moderne chiar sugerează o origine extraterestră a lor.

Frumusețea munților noștri este cu adevărat rară, iar Bucegiul păstrează un farmec aparte, imposibil de descris în cuvinte. Nu degeaba este numit „Altarul energetic al României”. Aici nu doar vezi, ci trăiești și simți magia locului, care te cucerește iremediabil. Am stat o clipă să trag aerul curat în piept și să mă conectez cu acest spațiu sacru.

Amintirile mă cuprind — mirosul proaspăt al hainelor uscate afară, iarna, la țară… O lacrimă îmi alunecă pe obraz.

Ridic mâinile spre cer și parcă îl ating. Mă cuprinde cu brațele lui largi. Cerul nu mai este o limită! Norii, pufoși și jucăuși, coboară încet, parcă geloși pe liniștea mea interioară. Închid ochii și mă las purtată de ei — cobor, mă înalț, zbor ușor și plăcut. Toți demonii din mine dispar pe loc. Rămân doar eu, cu mine și cu infinitul. Nu vreau să plec.

Lumea e a mea! Ce cocktail de bucurie și liniște am primit. Câtă fericire și împlinire domnește acum în sufletul meu!

Nu a fost doar o simplă drumeție, ci o evadare din cotidian care m-a purtat prin labirintul gândurilor mele. Am realizat că doar atunci când acceptăm provocările ne redescoperim adevărata esență.

Astfel, o zi care părea să fie una obișnuită s-a transformat într-o aventură de neuitat, cea care îmi lipsea. Acum, sunt prima care propune ieșiri și drumeții. Sunt fata hoinară care abia așteaptă să descopere o potecă nouă, un drum necunoscut sau un traseu ce așteaptă să fie colindat…